Model economic

Am mai vorbi despre modele de creștere economică, despre modelul industrializării socialiste și despre modelul bulei imobiliare capitaliste.

Se spune că dezvoltarea nu se poate face decât pe deficit. Așa s-a făcut industrializarea accelerată în România, chit că a urmat și o rambursare de credit și mai bruscă, cu efecte nefaste. În anii post-decembriști și mai ales în anii după integrarea în NATO și UE, dezvoltarea s-a realizat prin deficit, în mod special prin credite private.

Prin urmare, o țară se poate dezvolta sau nu fără deficite? Se poate dezvolta o țară prin economii, prin excedente și acumulări de capital? Cel mai probabil nu în mod cvasi-general și cu siguranță nu în România.

Atunci plauzibila dezvoltare pe deficit implică întrebarea privind modelul economic. Regimul lui Ceaușescu a urmărit modelul dezvoltării prin investiții. Modelul de dezvoltare conținut în discutatul nou cod fiscal este creșterea economică prin consum. Merită să avem deficite bugetare pentru acest model cu efecte imediate dar de scurtă durată?

Aceste întrebări îl frământă și pe Daniel Dăianu:

"- are sens să stimulăm consumul când creșterea din această perioadă este condusă în special de această componentă a cererii agregate și când avem o problemă majoră cu nivelul investițiilor (de care depinde creșterea viitoare)?

- este plauzibilă ipoteza că stimularea consumului s-ar traduce într-un efect puternic pe latura investițiilor, care să mărească producția de tradables, creșterea potențială a economiei? Eu văd această ipoteză nu credibilă.

- are merit economic mărirea deficitului bugetar în condițiile date, când economia turează probabil peste potențial, în sensul unei creșteri sustenabile? A nu accepta această întrebare înseamnă a admite că economie României poate reveni la ratele de creștere din anii trecuți;

- chiar dacă se tolerează ipoteza unei creșteri sustenabile de, să zicem, peste 4% din PIB, are sens totuși să mărim deficitele bugetare? Și nu marginal, ci cu peste 2%, chiar 3% din PIB (relaxarea fiscală plus noua grilă de salarizare);"

O datorie publică mică e bună, dar nu suficientă, spune tot domnul Daniel Dăianu:

"- o datorie publică foarte mică nu asigură automat “libertate economică”, în sensul eliberării de constrângeri; dacă nu ai perspectiva de creștere/dezvoltare finanțarea rămâne precară.

- poți avea o datorie publică mică și o îndatorare privată excesivă, care să anuleze presupusul avantaj în materie de finanțare;

- pentru lucrări mari de investiții (infrastructură), finanțarea nu poate fi decât pe termen mediu și lung și determină ipso facto îndatorare."

http://cursdeguvernare.ro/daniel-daianu-problema-indatorarii-cat-si-cum-se-face.html

În ultimul an, salariul real a crescut spectaculos cu 9,5%, precum în anii de boom economic pre și post-aderare UE. Și totuși prin relaxarea fiscală și prin noua lege a salarizării bugetare se doresc creșteri salariale și mai spectaculoase. Și cum imaginația risipitoare a guvernanților nu are limite, se discută acum și de o a 13 pensie.

Politica monetară a BNR (dobânzi mici la depozite) a împins cetățeanul la consum, căci nu mai rentează să economisești. Și consumul crescut a ridicat PIB-ul. Acum și politica fiscală își propune să supraliciteze pe consum.

logec.ro/salariul-mediu-real-a-crescut-cu-95-in-ultimul-an/

Și totuși, poate fi această avalanșă de măsuri susținută de buget? Analistul Marin Pană face un inventar al măsurilor și ajunge la un 3,6% PIB.

Impactul este uriaș și nu poate fi dus de buget. Să scazi veniturile și să crești cheltuielile, ăsta e un experiment economic unic.

Relaxarea fiscală trebuie făcută, dar bine cumpănită, poate nu e o idee rea să fie făcută etapizat. Iar majorările de venituri altfel decât ca efect al măsurilor de relaxare fiscală sunt deja exagerări electorale. Majorarea salariilor bugetarilor va avea efect și-n sectorul privat, care vor reduce competivitatea și vor genera șomaj suplimentar. În plus, vom reveni la anomalia ante-criză, cea în care să avem salarii mai mari la stat decât la privat.

https://http://cursdeguvernare.ro/codul-fiscal-impactul-canotaj-bugetar-sase-plus-unu-fara-carmaci.html

Guvernatorul BNR Mugur Isărescu exprimă temeri similare: "Din experiență, știu când se dă drumul la zăgaz cât de greu se mai pot opri aceste cereri salariale. Avem o buclă mare de probleme căreia Romania trebuie să le facă față în viitor. (..) Avem deja, în ciuda indicatorilor buni, din punct de vedere macroeconomic, o accentuare a decorelării dintre evoluția salariilor și cea a productivității muncii, care se va accentua și se va duce undeva, nu poți s-o absorbi. Se va duce fie în prețuri, se duce deja în cele nealimentare, în deficitul de cont curent probabil, care este mic acum, dar să nu ne bucurăm prea tare, sau se va duce într-un nou ciclu de îndatorare, ca să încercam să rezolvăm problemele"

http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-20341751-mugur-isarescu-spatiul-relaxare-ingusteaza-extrem-rapid-disparea-sfarsitul-anului.htm

Dezbaterea continuă între linii diferite. Socialiștii deveniți brusc libertarieni anarhici susțin relaxarea fiscală pe considerentul vor stimula consumul și întreprinzătorii privați vor primi aripi să se dezvolte, eventual să suplinească rolul statului în diferite domenii. Dar populiști fiind nu se pot opri doar la relaxare fiscală ci anunță și clasicele măriri de salarii și pensii. Libertarieni clasici din mediul academic susțin că taxele trebuie reduse și totodată reduse și cheltuielile și că în principiu e bine ca bugetul de stat să aibă cât mai puțini bani, eliberând energiile antreprenorilor. 

Raportul lui Victor Giosan de la CRPE (Centrul Român pentru Politici Europene) "Cum putem sa evitam capcana greceasca in urmatorii 10 ani? Reflectii pe marginea politicilor fiscal-bugetare ale Romaniei in context european" este cel mai complex, argumentat și explicativ raport asupra dezbaterii momentului.

Analiza pleacă de la cerințele MTO și la teoria economică care a condus la definirea acestuia. Astfel, ne spune Victor Giosan: "Conform macro-economiei keynesiste, foarte eficientă pe termen scurt, în condiții de PIB potențial dat, șocurile fiscale, fie pe latura creșterii cheltuielilor (Keynes le favoriza pe acestea), fie pe latura reducerii de impozite au sens numai atunci când economia funcționează sub potențial – și sunt cu atât mai eficace cu cât această diferență este mai mare. Într-o economie aflată în apropierea limitei ei ”naturale” sau peste aceasta, este inutil, și de fapt contraproductiv, să aplici astfel de politici fiscale. De ce? Pentru că rolul lor este să ofere soluții, prin stimularea consumului, pentru a aduce economia reală la potențialul ei din acel moment atunci când ea funcționează mult ”sub-turată”."

Studiile de specialitate arată că impactul acestor politici diferă în funcție de mai mulți factori: nivel de dezvoltare, momentul conjuncturii economice (poziția în interiorul ciclului economic), politicile monetare, gradul de deschidere al economiei, eficiența administrației.

După autorul studiului: "Factorii care fac o astfel de politică mai puțin eficace sunt următorii:

a) Pentru țările emergente acest tip de politică fiscală este mai puțin eficient decât pentru cele dezvoltate: multiplicatorul și elasticitățile sunt mai reduse. Dacă în cazul țărilor dezvoltate stimularea cheltuielilor publice de consum este cea mai eficace, în cazul țărilor emergente se pare că stimularea cheltuielilor publice de investiții are un efect pozitiv mai puternic.

b) Multiplicatorii (cu câte unități crește PIB, atunci când cheltuielile publice cresc cu o unitate) sunt mult mai mari în perioada de recesiune decât în perioada de expansiune, și în cazul cheltuielilor de investiții decât în cazul cheltuielilor de consum;

c) Ineficiența managementului cheltuielilor publice și de administrare a veniturilor bugetare reprezintă un factor de reducere al multiplicatorului și deci de scădere a eficienței unei politici de stimulare a consumului;

d) Regimul ratei flexibile de schimb are de asemenea un efect de reducere a multiplicatorului

e) Deschiderea economiei – măsurată prin ponderea comerțului exterior și mai ales prin ponderea importurilor în consumul intern – contribuie la scăderea multiplicatorului și deci a impactului unei politici de stimulare a consumului."

Ce lucruri fundamentale remarcă Victor Giosan la realitatea economică românească? "în primul rând că absolut toți factorii care contribuie la reducerea impactului unei politici de stimulare a consumului, descriși mai sus, sunt prezenți și în situația României de astăzi. Mai mult, măsurile de creștere a consumului vin pe fondul unei tendințe din ultimii ani de reducere a cheltuielilor de investiții publice – ceea ce conform studiilor menționate este contra-productiv, ele având un efect de multiplicare superior cheltuielilor de consum (publice sau private) în cazul țărilor emergente. Cu alte cuvinte, impactul reducerii impozitelor asupra consumului va fi minimal, în schimb România reduce exact indicatorul pe care ar trebui să îl crească: investițiile publice."

Întrebări analizate de Victor Giosan în acest studiu:

"1) Ce efecte poate avea o politică de stimulare a consumului privat prin reducerea generală a impozitelor asupra creșterii economice în România?

2) Nu cumva problema esențială este creșterea PIB-ului potențial – deci trecerea pe o nouă frontieră a producției prin îmbunătățiri atât cantitative, cât și calitative ale factorilor de producție: capitalul și munca ? Și în acest context ar trebui să vedem dacă scăderea impozitelor poate să aibă un efect și asupra modificării PIB-ului potențial (și cât de mare ar fi acest efect)."

Răspunzând primei dintre întrebări, Victor Giosan punctează rând pe rând următoarele:

"1. În opinia mea nu există nici o dovadă empirică care să stabilească o legătură clară între reducerea nivelului unei rate de impozit și gradul de colectare al acestuia. Mai mult, datele empirice dovedesc că ratele de colectare sunt influențate de ciclul economic și de costurile de conformare (de cât de complexă este modalitatea de stabilire, portițele lăsate pentru evaziune și capacitatea administrativă a autorităților fiscale, timpul consumat de contribuabili pentru a calcula, înregistra și plăti impozitele). 

2. Propunerile  de  reduceri  de  impozite  pleacă  de  la  presupunerea  complet nerealistă că aproape instantaneu sau oricum după o perioadă foarte scurtă de timp (câteva luni) reducerea TVA de la 24% la 19% va determina o creștere a colectării de cel puțin 15 puncte procentuale (de undeva de la 56%-58%) la aproximativ 73% pentru a colecta o proporție similară din PIB. Presupunerea este complet nerealistă.

3. Când se analizează efectele unei reduceri de impozit asupra colectării trebuie separată influența diverșilor factori care o influențează. Volumul colectării efective dintr-un impozit trebuie comparat în principiu cu volumul colectării potențiale și măsurată într-un anumit fel diferența – așa cum se procedează în studiul menționat la nota 1. În acest caz trebuie procedat mai simplist prin identificarea principalilor factori independenți care pot influența volumul colectării efective:

(i) creșterea PIB;

(ii) eficiența autorităților fiscale în reducerea evaziunii;

(iii) reducerea costurilor (în sens larg) de conformare suportate de contribuabili, fie prin simplificarea procedurii de stabilire a impozitului, fie prin servicii mai bune – inclusiv e-government;

(iv) efectele reducerii ratei de impozitare.

4. Trebuie evitată revenirea la politicile fiscale pro-ciclice – suntem într-un moment de creștere economică și un ”șoc” fiscal ar avea efecte foarte discutabile asupra creșterii economice

5. Un motiv suplimentar de scepticism este și faptul că România are o economie relativ deschisă, cu o pondere mare a importului în consum. Acest lucru înseamnă că orice stimul pe latura consumului (și reducerile de impozite vor avea în primul rând acest efect – sunt cu precădere măsuri de politică publică de creștere a cererii interne) va avea ca efect mai degrabă stimularea importurilor (deci a economiilor altora) și creșterea deficitului de cont curent. 

6. Sunt  factori  structurali  care  influențează  decisiv  creșterea  economică  și  care presupun cheltuieli publice foarte importante: nivelul de educație și de pregătire al forței de muncă pentru a putea atrage investiții străine în domenii cu valoare adăugată ridicată și foarte ridicată (nevoia de a crește competitivitatea economiei românești); nevoia unei infrastructuri adecvate secolului XXI și nu numai în domeniul transportului; un sistem public de sănătate eficient și performant; un sector de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică aliniat cerințelor UE și ale strategiei Europa 2020 și o administrație publică competentă, corectă și neutră politic. Toate acestea impun cheltuieli publice semnificative. De notat că ministrul de Externe al Germaniei a afirmat public că investitorii germani sunt interesați de patru elemente principale: infrastructura; domnia legii; achiziții publice corecte; administrație eficientă.

7. Utilizarea eficientă a fondurilor europene impune spațiu fiscal suficient, atât la nivel central cât și local pentru: co-finanțare, asigurarea sumelor necesare finanțării anticipate, și mai ales pentru cheltuielile de operare și întreținere a facilităților dezvoltate din investiții. 

8. Politica de ”dumping fiscal” este tot mai puțin agreată de țările net donatoare din UE. România nu poate continua să-și reducă generalizat impozitele, punându-și în pericol angajamentele bugetare luate în cadrul tratatului de stabilitate bugetară și să se bucure simultan și de un statut consolidat în interiorul UE – România riscă major să provoace o creștere a ne-încrederii în seriozitatea ei dacă aplică tactica ”a la grecque”. 

9. Reducerea  fiscală  dramatică  propusă  de  noul  Cod  Fiscal  pune  în  pericol menținerea echilibrului bugetar. Acesta a fost obținut cu sacrificii mari în anii 2009-2010 și ar fi un risc mult prea mare și nejustificat să renunțăm la el. În actuala perioadă, echilibrul bugetar a devenit un fel de bun public, iar deficitele mari nu aduc nici un avantaj pe termen lung: scad finanțarea sectorului privat, măresc ponderea în buget a cheltuielilor cu dobânzile și în final avantajul pe termen scurt se transformă într-un dezavantaj mult mai important.

10. Teoria  care  spune  că  avem  nevoie  de  deficite  mai  mari  pentru  a  investi  în infrastructură mai mult nu se susține în România datorită eficienței dezastruoase a cheltuirii banilor publici, în toate domeniile, dar  mai  ales  în  zona  investițiilor  publice.  (..) Atât FMI, cât și Comisia Europeană susțin că putem avea deficite bugetare mai mari cu o singura condiție prealabilă: creșterea semnificativă a eficienței cheltuielilor în acest domeniu.

11. Nivelul colectării este influențat mult mai mult de sistemul instituțional din domeniul fiscalității, în special de capacitatea de a implementa și respecta legislația (ceea ce în engleză se numește ”enforcement”) și de costurile conformării voluntare pentru contribuabili versus avantajele non-conformării. 

12. Un alt aspect care trebuie luat în considerare este extinderea tot mai mare a ne-încrederii în autoritățile publice și în modul în care ele utilizează banii colectați din taxe și impozite.

13. Va rezulta, astfel, o creștere a costurilor cu datoria publică, atât prin creșterea volumului acesteia (datorită unor deficite mai mari), cât mai ales cu dobânzile atât pentru datoria noua, cât și pentru refinanțare (acestea vor crește dramatic odată cu intrarea României în zona roșie: și în procedura de deficit excesiv și fără acord cu FMI&UE). Efectul final va fi o tensionare extrem de puternică a cheltuielilor publice, inclusiv sacrificarea certă a investițiilor publice, și ratarea din nou a oportunităților oferite de fondurile europene."

Continuând cu a doua întrebare, Victor Giosan derivează două sub-întrebări:

"(i) care este influența creșterii/reducerii impozitelor și a cheltuielilor publice asupra creșterii economice pe termen lung;

(ii) care sunt principalii determinanți (elementele structurale)  ale  creșterii  economice, deci ceea ce ”mută” PIB-ul potențial de pe o frontieră de producție inferioară pe una superioară."

Instrumentul de analiză al autorului este studiul lui Cournède din 2013 care sintetizează impactul reducerii de cheltuieli/creșterii de impozite asupra creșterii pe termen scurt (deci efectul asupra PIB real) și pe termen lung (în principal efectul asupra PIB potențial).

Tabel 1 - Influența reducerii cheltuielilor și a creșterii impozitelor, asupra evoluției creșterii economice

Instrumente de consolidare fiscală	Creștere economică		Echitate		Cont Curent
	Termen Scurt	Termen Lung	Termen Scurt	Termen Lung	Termen scurt spre mediu
Reduceri de Cheltuieli
Educație	- -	- -	-	- -	+
Servicii de sănătate furnizate în natură	- -	-	-	- -	+ +
Alte cheltuieli de consum guvernamentale (cu excepția politicilor dedicate familiei)	- -	+	-		+
Pensii		+ +	-		+ +
Plăți pentru concedii de boală și dizabilități	-	+	- -	-	+ +
Ajutor de șomaj	-	+	-		+ +
Familii	-	-	- -	- -	+
Subvenții	-	+ +	+	+	+
Investiții publice	- -	- -			+ +
Creșterea Veniturilor
Impozit pe venit	-	- -	+	+	+
Contribuții securitate socială	-	- -	-	-
Impozit pe profit	-	- -	+	+	+ +
Impozite pentru protecția mediului	-	+	-		+
Impozite pe consum (altele decât cele de protecția mediului	-	-	-		+
Impozite curente pe proprietatea imobila	-				+
Alte impozite pe proprietate	-		+ +	+	+
Vânzarea bunurilor și serviciilor	-	+	-	-	+

Sursa: Cournède și alții, 2013

Analizând tabelul de mai sus, Victor Giosan afirmă că "impactul cel mai puternic pe partea de cheltuieli pe termen lung îl au educația, investițiile și sănătatea, de unde se deduce logic importanța crucială a acestor domenii pentru creșterea economică durabilă. Pe partea de venituri efectul negativ cel mai puternic, pe termen lung, îl are creșterea impozitelor pe muncă și pe profit, pe când efectul impozitelor pe consum este mai redus – ceea ce înseamnă în mod corespunzător în cazul unor reduceri de impozite că efectul pozitiv cel mai durabil asupra creșterii economice este în cazul primelor două tipuri de impozit."

Concluzia lui Victor Giosan este: "pentru a stimula creșterea economică durabilă (deci pentru a crește PIB potențial) combinația cea mai eficientă este:

a) Cheltuieli proporțional mai mari pentru educație (aici putem include sectorul de cercetare), sănătate, investiții (aici putem include dezvoltarea tehnologică);

b) Cheltuieli proporțional mai mici pentru pensii – cu alte cuvinte ținerea sub control a ponderii acestora în PIB, și reducerea subvențiilor;

c) Un nivel relativ redus al impozitelor pe muncă și profit;

d) Un nivel relativ mai ridicat pentru TVA."

Cu privire la al doilea aspect (ii), răspunsul identificat de Victor Giosan este: "poate fi munca și capitalul atât sub aspectul lor cantitativ (limitat cei drept de factori naturali în cazul muncii), cât și de aspectul calitativ. Potrivit studiului clasic a lui Robert Barro (1996) principalii factori ce influențează creșterea economică pe termen lung sunt:

1) Nivelul educației;

2) Speranța de viață

3) O rată scăzută de creștere a populației (rata de fertilitate)

4) Un consum scăzut al administrației publice

5) O funcționare cât mai eficientă a statului de drept;

6) O inflație scăzută;

7) O îmbunătățire a competitivității (a termenilor de comerț internațional)."

Citând alt studiu, mult mai recent (2011), al Universității din Varșovia, care analizează numai țările din Centrul și Estul Europei, Victor Giosan enumeră cei mai importanți factori ce influențează creșterea economică durabilă (PIB potențial) pentru aceste țări:

"1) Rata de investiții, inclusiv a investițiilor străine (FDI);

2) Capitalul uman, măsurat prin nivelul de educație al forței de muncă

3) Dezvoltarea sectorului financiar

4) Situația fiscal bugetar bună: deficit bugetar scăzut; datorie publică scăzută

5) Structura economică – ponderea crescută a serviciilor în PIB

6) Inflație scăzută și dobânzi mici

7) Ponderea ridicată a populației active

8) Dezvoltarea ICT

9) Ponderea ridicată în PIB a sectorului privat

10) Mediu instituțional favorabil, exprimat prin: libertatea economică și progresul în reformele structurale și de piață."

Sintetizând toate aspectele prezentate, autorul studiului apreciază că elementele care influențează decisiv creșterea PIB potențial pot fi considerate a fi următoarele:

"1) Pentru capital, perfecționările calitative pot veni prin:

a) Investiții străine în domenii cu complexitate tehnologică ridicată și cu valoare adăugată mare;

b) Investiții publice în infrastructura de toate felurile, dar mai ales în sectoarele ce favorizează investițiile și cresc competitivitatea acestora;

c) Creșterea cheltuielilor publice și private în cercetare-dezvoltare.

2) Pentru muncă:

a) Creșterea semnificativă a volumului și mai ales a eficacității cheltuielilor publice în sistemul educațional (inclusiv în cercetarea teoretică și aplicată) – este nevoie atât reforme structurale, care să conducă la o ofertă de forță de muncă cât mai calificată și cu specializări cât mai apropiate de cerințele pieței, atât la nivelul învățământului profesional/vocațional,cât și la nivelul celui universitar. Este nevoie de investiții și de o salarizare îmbunătățită;

b) Creșterea volumului și a eficacități cheltuielilor de sănătate;

c) Politici flexibile de  angajare,  care  să  ofere  simultan  suplețe  angajatorului  și  garanții de stabilitate, dar mai ales în ceea ce privește plata integrală a asigurărilor sociale și de sănătate pentru angajat. Un parteneriat autentic între stat și asociațiile patronale, profesionale, sindicale în ceea ce privește diversele forme de perfecționare profesională a forței de muncă."

Victor Giosan identifică în acest studiu câteva  zone  prioritare  de acțiune:

"1) Este nevoie de un spațiu fiscal suplimentar de 4% - 5%, astfel încât veniturile publice să ajungă la 37% - 38% din PIB (față de 32,8% în 2013) până în 2018-2019. Acest lucru se poate realiza în primul rând prin îmbunătățirea colectării și eventual prin recalibrarea sistemului de impozite conform modelului prezentat în tabelul 1 (impozitele mai mari pe consum sunt mai puțin dăunătoare, în special creșterii pe termen lung, decât impozitele pe muncă și profit). Valoarea de 37% - 38% din PIB pentru veniturile publice o consider maximală – trebuie evitat creșterea durabilă a cheltuielilor publice dincolo de pragul de 39%-40% din PIB. În cazul în care succesul măsurilor de îmbunătățire a colectării și reducere a economiei gri sunt atât de spectaculoase încât veniturile publice au tendința durabilă de a depăși 38% din PIB, atunci putem reduce impozitele conform aceluiași model din tabelul 1 (mai întâi impozitele pe muncă și profit și apoi impozitele pe consum).

2) Reformele structurale la nivelul guvernanței publice, principalele fiind cele descrise mai sus, realizate și implementate în perioada 2016-2018.

3) Renunțarea la politicile fiscale pro-ciclice (”să pui paie pe un foc care duduie, după care să pui apă pe un foc care abia pâlpâie”) în favoarea celor anti-ciclice (”să pui puțină apă pe focul care duduie, după care să pui paie pe focul care pâlpâie”). În acest fel sunt stimulate politicile pe termen lung de creștere a PIB potențial și se evită creșterile prea înalte și recesiunile foarte adânci.

4) Un cadru de politici și legal  în  domeniul  fiscal-bugetar  stabil,  predictibil,  echitabil  și clar – este esențială renunțarea la legiferare prin ordonanțe de urgență. Această prioritate se poate realiza relativ repede prin diminuarea radicală a ordonanțelor de toate felurile în decurs de doi ani – este nevoie de această perioadă pentru că renunțarea la legiferarea ad- hoc presupune creșterea semnificativă a evaluărilor de impact pentru legiferarea normală. De asemenea trebuie eliminate toate inegalitățile de tratament fiscal din Codul Fiscal.

5) Un rol mult mai important pentru Ministerul Finanțelor Publice, de corelare a obiectivelor/ țintelor politicilor publice cu resursele disponibile, de gardian al stabilității fiscal-bugetare și al eficienței, eficacității, sustenabilității și suportabilității cheltuielilor publice. Un astfel de cadru instituțional se poate crea în decurs de un unu – doi ani."

După Victor Giosan, România suferă de "două probleme majore, interconectate și a căror inter-relație face și mai dificilă implementarea unor politici eficiente de dezvoltare durabilă.
Prima o reprezintă ponderea scăzută a cheltuielilor în PIB – 35,2% cel mai mic în 2013 din UE, pornind de la un nivel foarte scăzut al veniturilor publice în PIB (numai 32,8% în 2013). Acest lucru determină ca România să aibă cea mai mică pondere a cheltuielilor de educație ca pondere în PIB (2,8% - 2013), ante- penultima la cheltuieli de sănătate (4% din PIB – 2013) și printre cele mai mici cheltuieli de cercetare- dezvoltare.
A doua problemă, la fel de gravă, este eficiența și eficacitatea foarte scăzută a cheltuielilor publice, astfel încât rezultatele și impactul acestora este limitat."

În ce anume trebuie investit? Graficul de mai jos descrie soluțiile.

Astfel:
La nivel internațional spre național accentul ar trebui pus pe reducerea distanței (în termeni temporali) în raport de piețele globale prin îmbunătățirea infrastructurii și încurajarea fluxurilor trans-frontaliere de persoane, capital și idei.

La nivel național spre regional accentul ar trebui pus pe creșterea conectivității dintre regiunile dinamice, mai dezvoltate și cele rămase în urmă, sub-dezvoltate astfel încât să se permită concentrarea   eficientă   a resurselor   și   un   efect   cât   mai   mare   al   externalităților   pozitive.

La nivel regional spre local în regiunile rămase în urmă accentul ar trebui să cadă pe construcția instituțională, furnizarea serviciilor publice de bază: infrastructură, educație, sănătate, piața funciară; iar pentru regiunile dinamice prioritățile s-ar referi la îmbunătățirea infrastructurii conective dintre orașe și ariile înconjurătoare și investițiile care să promoveze o calitate a vieții superioară. O recomandare generală sunt politicile active în favoarea grupurilor marginalizate.
 În opinia lui Victor Giosan: "Creșterea eficienței și eficacității cheltuielilor publice, prin reforme radicale în domeniul managementului de performanță a guvernanței publice și domeniul administrației/funcției publice, trebuie în mod obligatoriu să însoțească, chiar să preceadă, creșterea volumului alocărilor către sectoarele amintite."

Analiza lui Victor Giosan este un veritabil program de guvernare, care identifică problemele economice ale României și descrie căile de urmat pentru o dezvoltare economică susținută, sustenabilă.
Deficit nu înseamnă în mod neapărat dezvoltare, dacă împrumuturile nu sunt utilizate corect și eficient.
A reduce taxele nu e un lucru rău, numai că depinde ce taxe reduci, de preferat este să reduci taxele pe muncă. A stimula consumul îți aduce creșterea PIB-ului, dar efectele pozitive se disipă rapid.
România nu poate reduce decalajul istoric față de Occident doar cu măsuri fiscale și monetare. Doar prin aport de inteligență provenit din educație și inovare tehnologică România poate recupera decalajul de dezvoltare economică. Numai că, din păcate, în ultimii ani, România a suferit o severă hemoragie umană, fără egal în istorie, prin care am pierdut elite intelectuale și profesionale.