Iarna-i grea

A venit iarna în toată România. Era în calendar, era firesc să vină.

E iarna crizei în lumea întreagă. Iarăși firesc. Ne-a spus un economist rus, Nikolai Kondratiev încă din anul 1925.

Nu s-a înșelat prea mult la dată. La data de intrare; să vedem cum va fi cu ieșirea. Partea de declin este denumită și iarnă. Legenda spune că Stalin l-a chemat pe economist să-i calculeze exact când va cădea capitalismul. Kondratiev s-a pus pe treabă și a ieșit o teorie celebră peste timp. Economia capitalistă evoluează ciclic, precum în graficul de mai sus. Economistul a avut curajul să afirme: "capitalismul nu va muri deoarece are puterea să învețe din greșelile trecutului", drept care și-a semnat sentința, a fost trimis în Gulag și se pare executat în 1938 la marea epurare stalinistă.

Acum, cine a înteles ceva, și-a luat măsuri de precauție. Puțini la număr, totuși, exemplu Polonia.

Ciclul e descompus în patru perioade importante:

• prosperitate (P în imaginea de mai jos)
• recesie (R în imaginea de mai jos)
• depresie (D în imaginea de mai jos)
• revenire (E în imaginea de mai jos)

Ca o completare a teoriei lui Kondratiev, avem paradigma Schumpeter-Freeman-Perez care ne spune că omenirea evolueaza în salturi tehnologice determinate de o anumita invenție sau dezvoltare tehnologică. Până acum salturile au fost determinate de:

• revoluția industrială (declanșată în 1771)
• etapa aburului și a căilor ferate (declanșată în 1829)
• etapa oțelului, electricității și a industriei grele (declanșată în 1875)
• etapa petrolului, automobilului și a producției de masă (declanșată în 1908)
• etapa informației și telecomunicațiilor (declanșată în 1971)

Care ar putea fi următorul motor al primăverii? Dar până atunci suntem întro iarnă grea, în care supraviețuirea va îmbrăca diferite forme.

Apocalipsa după Caritas

Fenomenul “bulei imobiliare” din perioada 2000-2008, l-aș compara cu un Caritas. Sectorul privat (firme și bănci) s-a împrumutat masiv. Românii au luat credite și și-au tras vile, case, mașini, plasme, etc.
Această frenezie a consumului a adus încasări substanțiale la buget. Guvernanții au plasat aceste venituri în creșteri de pensii, salarii și ajutoare sociale câștigând voturi. Bineînțeles că și-au tras și partea leului din contracte publice sau din privatizări, dar toată lumea era mulțumită. Evident că totul era un Caritas, o schemă piramidală ce nu putea dura la infinit. A venit criza și totul s-a topit. Doar că românii aveau rate de plătit și guvernanții nu mai aveau bani pentru toate dorințele românilor. Am amăgit criza un an de zile cu credit guvernamental de la FMI & co, după care am trecut la strânsul curelei. Partea economiei bazate pe producție merge mai bine decat anterior crizei, mă refer la industrie și agricultură. Partea economiei bazate pe consum, nu va mai atinge curând nivelul exuberanței din perioada Caritasului financiar-global.

Criza e departe de a fi încheiată. Cei prudenți, raționali, economi vor răzbate. E testul responsabilității față de prezent dar mai ales față de viitor.

Arata-mi (calea) bani(lor)

Acesta ar trebui să fie un eseu de psihologie banilor. E însă o sumă de reflexii.

Arată-mi banii, e o propoziție simplă dragă fiecăruia când face o tranzacție. Și actul de guvernare e o tranzacție, iar toți, de la mic la mare, de la bugetar la privat, de la salariat, patron la asistat social, toți gândim în esență la același lucru: arată-mi (și dă-mi) banii!

Din păcate, mai nimeni nu se intreabă de unde vin banii, care sunt costurile acestora și mai ales care e viitorul canalului pe care vin banii. Mai există și aspectul moral. Au fost cazuri de culte religioase (biserici creștine) care făceau bani din activități imorale: prostituție, armament, etc. Bani murdari pentru cauze nobile.

Așa și noi, ar trebui să ne întrebăm mai des, de unde vin/au venit banii.

Când banii vin din imprumuturi, ne place azi, dar nu e bine mâine.

Când banii vin din privatizări, ne place azi, și în unele cazuri nu e loc de bine mâine.

Când banii vin de nicăieri și sunt trecători și volatili, ar trebui să ne gândim că sunt excepția și nu regula.

Când ne dorim să grăbim timpul mai repede decât crește astăzi grâul, ar trebui să ne gândim că întro zi (deloc bună), timpul se va opri periculos din drumul considerat de noi firesc și ne va fi teribil de greu.

Când îți distrugi sistemul de irigații și aștepți doar de la Dzeu să fie ministru al agriculturii, oricât credință ai avea, la un moment dat nu va mai ține de foame.

Când te hrănești cu prea mult optimism și uiți a munci, nu-ți va fi mai bine.

Când uiți că a progresa, presupune a economisi și nu a consuma în exces, iarăși nu e bine.

Când iluziile și foamea egoistă de îmbogățire rapidă îți ia mințile, nu te increde în soarta căci e firește schimbătoare.

Caută să deslușești calea banilor. E cea mai puternică cunoaștere. Te apără de manipulări, te ferește de crize și traume inutile și te face mai puternic. Dar vei pierde din beția iluzorie a bunăstării rapide.

Mai bine?

Poate fi mai bine pentru România? Poate fi mai bine pentru români? Mai bine României nu este echivalent și reciproc și mai binele românilor.

A fost bine pentru români în perioada anilor 2000-2008, dar nu atât de bine și pentru România. În acești ani s-a trăit mai bine datorită conjuncturii economice internaționale, datorită împrumuturilor externe private, datorită vânzărilor de active (zisa privatizare) și datorită deficitelor bugetare.

Poate fi mai bine azi pentru români?

Criza a schimbat regulile jocului economic. Condiții care trebuie îndeplinite pentru a fi ceva mai bine în situație de criză mondială.

1. o corupție mult redusă (sau o mai bună gestionare a banului public);
2. împrumuturi private externe;
3. privatizări de active;
4. deficite bugetare;
5. o mai bună colectare a taxelor;
6. investiții serioase în agricultură sau alte domenii de potențial.

Să le luăm pe rând:

1. nu s-a inventat încă partid care să nu guste din bucate; bugetul fiind subțiat de criză, accentuează impactul corupției și al proastei gestionări a banului public.

2. bula imobiliară a trecut, sectorul privat nu se mai împrumută masiv de pe piețele externe.

3. grosul bogăției naționale s-a vândut deja, iar unele greșeli trebuie evitate (vezi greșeala privatizării rezervelor petroliere - PETROM);

4. dobânzi tot mai mare și imprevizibile, deși România are o datorie publică minimă de doar 34% din PIB (aproape fiecare țară a UE are peste 60% nivel al datoriei);

5. e încă un deziderat: unii speră să-l realizeze prin măsuri coercitive (mărind totuși evaziunea), alții cred că se poate prin reducerea taxelor (fără a avea un răspuns la întrebarea cum parcurg primele 6 luni când inițial încasările vor scădea substanțial);

6. de dorit să facem investiții și pentru viitor, dar cine să-și asume investiții pe termen mediu și lung, când toate guvernele au gândit mereu la prezent și la voturi.

O viață mai bună pentru români implică unele măsuri descrise mai sus. Dar unele dintre ele sunt de trăit bine pe datorie sau pe vânzarea bogăției țării (atât cât a mai rămas din ea) și nu sunt măsuri decât ce ne mai amăgesc o scurtă perioadă.

Orice economie are urmatoarele sectoare de activitate:
- industrie;
- agricultură;
- comerț;
- construcții;
- servicii.

Primele două merg mai bine în ultimii ani decât în anul de referință 2008. Și ele au generat exporturi substanțial mărite (de la 3 miliarde euro lunar în 2008, la 4 miliarde euro lunar în 2011).
Celelalte sectoare au picat și nu și-au revenit nici pe departe. Practic consumul intern este cauza recesiunii economice; o revenire rapidă e improbabilă, căci expansiunea consumului din anii anteriori crizei a fost artificială, generată de supra-optimism și de împrumuturi externe ale sectorului privat.

Comentarii la decizia CEDO

Comentarii scurte la decizia CEDO referitoare la măsura de austeritate aplicată de guvernul Boc în 2010 (minus 25% din salariile bugetarilor)

Cea mai corectă măsură era reducerea fondului de salarii prin reducerea numărului de salariați. Mai greu de contestat concedierea, în plus cei care rămâneau în sistem nu erau demotivați. Referitor la drepturi salariale, există contracte de muncă, majoritatea pe termen nelimitat. Așa cum guvernul are posibilitatea și o face de regulă, el măreste salariul an de an. Dacă cuntamul salariul din contract era fix, atunci, ar fi trebuit sa rămână constant pe durata contractului de muncă, indiferent de crestere economică, de inflație sau alte minuni. Altfel sta lucrul la acele contracte, de regulă în mediul privat sau chiar sportiv, unde contractul are puncte ferme; angajatorul trebuie să platească în orice condiții ceea ce a convenit. Problema României a fost o creștere economică nesănătoasă, bazată pe "bula imobiliară" care a facut sectorul privat să angajeze credite externe serioase (20 miliarde euro mai mult în 2008 fata de 2011). Tot criza a topit și investitiile străine, plus remiterile muncitorilor români de afară, și uite așa, alte 10 miliarde mai putin au intrat în țară. Cele 30 miliarde euro mai puțin la fluxul de capital, explică criza ce persistă la nivel de încasări bugetare, la nivel de evoluție a sectoarelor economice comerț și construcții. Paradoxal industria mai ales, dar și agricultura au performat tot mai bine, exporturile au atins 4 miliarde euro (față de 3 miliarde in 2008) în condiții economice dificile pe piața europeană; deficitul comercial e mult mai mic în 2011 față de 2008. Morala este: nu poți creste la infinit doar pe datorie și prin consum. Problema guvernanților a fost că întotdeauna au aruncat cu banii, rezultați din imprumuturi, din conjunctura economică favorabilă sau din privatizări. Și electoral au dat bani pentru salarii, pensii, ajutoare sociale; au aruncat bani pe investiții sau cheltuieli umflate pentru satisfacerea clientelei politice. Nimeni nu a incercat să facă ceva cu adevarat serios, cu efect pe termen mediu si lung. Dacă un guvern ar avea din senin 20 miliarde în plus ce ar face cu ei? Ar mări salarii și pensii să se realeagă? I-ar investi în să zicem punerea pe roate a unei agriculturi performante cu sistem de irigații, centre de prelucrare, etc.? În situatia a doua ar pierde alegerile, iar roadele, eventual, le-ar culege alții. Așa că aruncăm un pic și pe salarii, facem și ceva invesții (mai mult pentru a mulțumi clientela). Prețul ultimilor ani putea fi mult mai mare: puteam să ne marim exagerat gradul de indatorare publică guvernamentală (n-avem decat 34% mult chiar și sub media de 60% a UE), puteam deasemenea să mai vindem din avuția națională, și mă refer aici la resurse (ROMGAZ, HIDROELECTRICA, etc.). Ne doare tare prezentul, dar trebuie să avem grijă și de viitor. Iar când soluțiile sau determinarea ne lipsesc pentru a face prezentul mai bun, măcar să nu antamăm viitorul copiilor și nepoților noștri.