Modele de creștere economică

Două modele de creștere economică

Perioada modernă a României a cunoscut două perioade de creștere economică. Compararea lor este nu numai interesantă ci și necesară.

Prima perioada este perioada anilor 1965-1980, o perioadă de industrializare accelerată a economiei. A fost realizată de regimul comunist cu credite externe, cu know-how de la firme străine. A fost o perioadă de glorie, de dezvoltare intensă, a creat locuri de muncă, a crescut nivelul de trai.

A doua perioadă este perioada anilor 2000-2008. Numită ulterior bulă imobiliară, s-a caracterizat prin creștere economică pe consum.

Prin urmare:

- în prima perioadă (comunistă) s-a realizat creștere economică pe credit. Și în perioada a doua (capitalistă) s-a realizat creștere economică tot pe credit (lucru mai puțin cunoscut!). E vorbă de creditele sectorului privat (firme și bănci) care ajunseră în anul de vârf 2008 să se imprumute extern peste 20 miliarde euro! Deosebirile fundamentale sunt efectele acestor creșteri economice: creare de locuri de muncă în regimul comunist și respectiv consum în regimul post-comunist.

- dupa prima perioadă au rămas fabrici care au ținut locuri de muncă 30-40 de ani, după a doua perioadă au rămas datorii directe ale sectorului privat și indirecte ale oamenilor care s-au repezit să ia credit cu buletinul. Mai mult, banii aduși de afară pe piață României au susținut locurile de muncă din străinătate, căci oamenii s-au repezit să cumpere din hypermarketuri produse de proveniență externă.

Capitalism versus socialism

Capitalism versus socialism

Aproape unanim s-a spus și se mai spune că avem capitalism în Occident, că socialism avem în țările comuniste. Se mai susține că primul este de dreapta, iar al doilea de stânga.

Și totuși, cum stau cu adevărat lucrurile.

Esența capitalismului este capitalul, adică economisirea. Iar ca pas 2, este investiția.

Esența socialismului este redistribuirea, cheltuirea banilor de către statul atotștiutor, părinte al cetățenilor.

Ce se întămplă în lume?

SUA post-stindardul capitalismului de sute de ani este o țară care trăiește pe credit și încă mai bine decât îi permite propria evoluție economică. Este o țară care are programe sociale extrem de generoase și costisitoare care atârnă greu la pasivul bugetar și care indirect au condus spre bula imobiliară. În SUA a fost mare dezbatere asupra aprobării depășirii limitei de 100% din PIB a datoriei publice. Nimic nu ne face să credem că pe viitor nu se va pune depășirea altor praguri simbolice de îndatorare. A trăi bine pe spatele generațiilor viitoare nu este o soluție!

China este asimilată unei țări comuniste sau o țară cu un regim politic (comunist) și două sisteme economice (comunist și capitalist). China este o țară cu o rată uriașă de economisire, ajungând unul din primii creditori ai SUA și Europei! China este o țară care face investiții uriașe în infrastructură, în economie (s-au construit autostrăzi pe care nu circulă mai nimeni sau orașe întregi nelocuite!). Este China mai degrabă capitalistă, iar SUA o țară socialistă. De curând oficiali chinezi îngrijorați de soarta SUA (adică a banilor împrumutați sau investiți acolo care s-ar putea devaloriza!), au atras atenția SUA să nu mai traiască mai bine decât le permite buzunarul și să nu mai aibă programe sociale atât de generoase! Să te crucești nu alta!

Viitorul este al țărilor care economisesc, al țărilor care investesc inteligent, al țărilor cumpătate economic. Dacă țările occidentale au preferat să crească artificial nivelul de trai pe credit întro perioadă în care lumii îi zâmbea mirajul socialist e de înțeles până la un punct. Dar a rostogoli mereu spre viitor e calea care le-a facut viață ușoară politicienilor democrați, dar care duce finalmente întro fundătură. Democrația presupune responsabilitate, creditul te face mai puțin performant economic, mai dispus la risipă. Nota de plată vine mereu implacabil (vezi Grecia), iar pacea socială nu poate fi mereu cumpărată pe soarta generațiilor următoare.

China nu e țara totuși perfectă căci ea face multe investiții fără rost neavând o piață internă solidă. Este o țară cu salarii infime, cu discrepanțe sociale uriașe (indicele Gini al decalajelor dintre bogat și sărac este mai mare aici chiar decât în SUA sau România, țări zise capitaliste). Nu pot totuși să nu-mi închipui cum o China devenită democratică peste noapte ar ajunge rapid din creditoare în debitoare, pentru că primul impuls al unor guvernanți democrați (adică socialiști) ar fi redistribuirea avuției naționale pentru câștiguri electorale.

Problema democrației și perpetua sa provocare este cum să împace bunăstarea și pacea socială cu performanța politică a celor ce guvernează. Calea ușoară o știm, am văzut și-n România ultimelor două decenii. Mai devreme sau mai târziu resursele se vor termina, creditele vor apăsa tot mai greu, iar antiperformanța economică nu va mai putea fi ascunsă.

Criza - adevăruri care nu s-au spus

Criza. O istorie ce se repetă. Ciclic, aşa am învăţat cândva despre capitalism.
Despre criză s-a vorbit foarte mult, din păcate de multe ori populist, politicianism sau pur si simplu neeconomic. Există prea multe false opinii despre criză care au fost inoculate adânc în conștiința publică. Până nu vom înţelege criza, nu vom reuşi să o depăşim, nu vom şti să nu ne mai tânguim, nu vom discerne cu adevărat din noianul de informaţii aruncate pe piaţă.

Criza.
Un fenomen ciclic, o corecţie necesară şi aproape programată a se întâmpla. Şi totuşi, de fiecare dată ia omenirea prin surprindere, de fiecare dată ne miră şi ne sperie totodată.Criza aceasta e numită de mulţi analişti o criză a activelor, o criză ca efect recul, de corecţie a fenomenului precedent de „bulă imobiliară”.Au fost ani în care speculaţiile financiare au luat faţa oricărei alte activităţi economice. Ani în care piaţa internaţională a fost inflamată şi inundată de fluxuri financiare (multe fără acoperire!), ani în care practic multe ţări şi guverne au fost iluzionate cu această perfidă creştere accelerată a acumulărilor financiare. În fapt au fost precum nişte ani ploioşi, după care era inevitabil să vină şi ani secetoşi. Criza economică a fost programată prin faptul că era o corecţie inevitabilă, prin faptul că natura umană e foarte sensibilă la câştiguri rapide, uriaşe, cu eforturi minime. E o criză a lăcomiei umane care are multe instrumente financiare de implementare, are politicieni avizi de succes imediat si de voturi și de un public tot mai ușor de amăgit de o prosperitate mai rapidă chiar și decât cele mai frumoase vise.
În practică ea a fost amorsată, se pare, de decizia statelor euro-atlantice (mai ales SUA) de a mondializa propriile probleme. Multe fraude din domeniul financiar-bancar plus programe sociale extrem de costisitoare şi populiste ce nu mai puteau fi susţinute au ieşit la iveală la începutul crizei şi au fost stinse pompieristic de statele in cauză prin uriaşe fonduri bugetare. Se spune despre criză că este un rău necesar, că face selecţia competivităţii naturale. În realitate guvernele occidentale au intervenit spre a salva tocmai entităţile economice care au contribuit la declanşarea crizei. De ce unele ţări au fost mai puţin afectate decât altele de această criză mondială?
Pot spune că acele ţări care s-au bucurat peste măsură de efectele financiare ale bulei imobiliare au fost mai afectate decât cele în care bula imobiliară a fost redusă. Mai departe, guvernele care au adoptat politici bugetare mai prudente au reuşit să apere de efectele crizei.

Exemple:
Norvegia e o ţară cu o datoria publică extrem de mare - 208% din PIB (enorm dacă ne gândim că Grecia cu doar 145% este în faliment!), cu un aparat bugetar uriaş (182 persoane la 1000 locuitori, România având mai puţin de jumătate – 80 persoane la mia de locuitori!) şi totuşi este ferită de efectele crizei (aici vezi). De ce se întâmplă asta? Pentru că nefiind atinsă de fluxurile financiare, ocolită de bula imobiliară, practic există un nivel constant al raportului dintre încasări şi cheltuieli bugetare. Nu s-au dat credite cu buletinul, Norvegia „s-a întins cât i-a fost plapuma”.

România versus Polonia.
În perioada 2000-2008, în Polonia productivitatea muncii a crescut cu 131%, iar salariile cu 179%; în România productivitatea muncii a crescut cu 180%, iar salariile cu 500% (aici vezi). Aceste cifre arată clar că nivelul creşterii salariilor în România a fost necorelat cu realitatea economică, fiind aproape duble faţă de normal. Şi dacă în anii aceia am fost greiere, acum ne uităm lung la furnica Polonie.

De ce România a fost prinsă nepregătită de criză?
Pentru că derapajele bugetare din mai ales anii 2007-2008 ale unui guvern minoritar slab presat de un parlament în goana după legi populiste pe care dorea să şi le asume electoral a accentuat dezechilibrele bugetare în mod dramatic. Şi în momentul declanşării crizei au fost fatale. România a fost nepregătită de criză pentru că anterior a avut o creştere economică nesănătoasă, bazată pe consum şi pe credite externe (nu ale guvernului, ci a firmelor private!). În plus, în ultimii 20 de ani, guvernanţii au reuşit să distrugă locuri de muncă şi să creeze an de an tot mai mulţi beneficiari de asistenţă socială şi pensii.

Exemple:
Între 2000-2008, PIB-ul României a crescut de 4 ori, iar numărul de asistaţi sociali a crescut paradoxal de 2 ori! (cu toate că în 2000 economia era mult mai jos şi piaţa forţei de muncă nu era deschisă spre Vest). Asta înseamnă în fapt că atunci când tortul bugetului de stat a crescut, au venit mai mulţi beneficiari la el (bunăstarea statului ar trebui să implice bunăstarea cetățenilor și să-i facă pe aceștia tot mai puțin dependenți de stat, dar în practică s-a întâmplat tocmai invers, cu complicitatea factorilor politici). Tot în această perioadă pensia media a crescut de 8 ori! Pensia medie a crescut mai mult decât salariul mediu în ultimii 21 de ani, atât raportat la nivelul anului 1989 cât și ca procent din salariul mediu (aici vezi). În plus raportul dintre salariaţi şi pensionari s-a inversat în ultimii 20 de ani de la 8-3 în 1989 la 5-5 în 2010. Şi să nu uităm de reducerea săptămânii de lucru de la 6 la 5 zile şi de zilele de muncă patriotică (neplătită) de dinainte de 1989!

A venit criza, am încercat să băgăm capul in nisip, ne-a luat vântul şi ne-am cumpărat un an de amânare cu împrumutul de la FMI. Mai apoi am realizat că nu e o alegere bună, că rapid vom merge pe urmele Greciei (1-2 ani). Şi dacă nu corijăm deficitele bugetare după alegeri, mai pot fi luate măsuri înainte de alegerile din 2012? Şi uite aşa un preşedinte fără miză electorală şi un premier sacrificat politic a luat cea mai bună măsură dintre cele mai rele probabile.Din reducerea de 25% aplicată tuturor categoriilor de salariaţi s-a recuperat între timp 15% (practic 12% din cele 25% tăiate).

Comentarii economico-morale asupra mult discutatei măsuri de austeritate:

- tăierea a fost aplicată uniform şi celor cu salarii mici şi celor cu salarii mari; mai corect era aplicarea Legii salarizării unice, care „tăia” neuniform dar mai echitabil;

- chiar şi după un an, nivelul salariilor şi pensiilor este încă mult prea mare pentru posibilităţile bugetului: practic în urma căderilor economice din anii 2009-2010, PIB-ul a ajuns la nivelul anului 2007. Comparativ cu anul 2007, salariul mediu este mai mare cu 35%, iar pensia medie cu 70%. Deci guvernul Boc (fără voia lui!) e mult mai generos social decât a fost guvernul Tăriceanu la vremea lui. Şi asta nu e lucru de lăudat, ba chiar trebuie energic criticat!- ajustarea i-a ocolit pe pensionari, pentru că asta a fost decizia judecătorilor Curţii Constituţionale (mulţi dintre ei pensionari, deci aflaţi în poziţie evidentă de conflict de interese!). E o cutumă europeană ca pensiile să nu scadă, dar de ce ele cresc cu creşterea salariilor (chiar mult peste creşterea salariilor în cazul României!)? Pensionarii sunt părtaşi numai la bine sau nu ar trebui să fie ei părtaşi şi la rău? Discuţia se referă evident la sistemul actual, unul incorect, de generare drepturilor/veniturilor pensionarului pe contribuţia salariatului actual.

- De fapt, cel mai corect ar fi fost concedieri masive pentru a reduce dezechilibrele bugetare. Urmare: cei rămaşi nu ar fi rămas demotivaţi, iar cei plecaţi nu ar mai fi putut acţiona în instanţă şi câştiga faţă de măsura reducerii cu 25% a salariului.

Poate că toate măsura reducerii salariului cu 25% şi a creşterii TVA de la 19% la 24% ar fi putut fi evitate, dar numai întro variantă a unei guvernări competente, responsabile şi profesioniste. Şi evident cu eliminarea exceselor din buget:
- tăierea pensiilor speciale – o anomalie încurajată politic;
- eliminarea ajutoarelor sociale – care practic se acordă pentru nemuncă în condiţiile în care e atât de muncă în România (fireşte, nu munca uşoara şi nici bine plătită)
- echilibrarea numărului de pensionari medicali – eliminarea intruşilor din sistem intraţi prin fraudarea legii. Nu e vina lor că s-au folosit de o lege creată de politicieni incapabili să genereze locuri de muncă, dar nici cei care muncesc nu pot duce în spate la infinit, un număr mereu mai mare de asistaţi. Ca de exemplu: înainte de 1989, un procent de 2-3% din pensionari erau pe caz de boală, ajungând în 2009 la cca 30%!
- cu măsuri de control a investiţiilor şi cheltuielilor bugetare cu bunuri şi servicii, care sunt mereu sifonate politic şi umflate artificial. Banii sunt mai puţini în aceste capitole bugetare, prin urmare e mai puţin de furat din ei decât în anii anteriori. O nouă ordine în sectorul public ar putea genera noi echilibre, dar e nevoie de voinţa politica, de curaj în modernizare.

Programe anticriză. S-a vorbit mult, s-a facut puţin, aşteptările au fost uriaşe, dar nu numai la noi. America a aruncat în două rânduri câte 1000 miliarde $ (bani tipăriţi de FED), iar efectele au fost minime: creştere economică de doar 1,4% şi un şomaj mult mai ridicat decât cel prognozat fără intervenţia economică! Ce să mai vorbim de România care a luat împrumut de la FMI şi Banca Mondială pentru a plăti salarii şi pensii!

România a devenit în ultimii 20 de ani o ţară vulnerabilă economic. Asta pentru că e dependentă de fluxuri de capital, pentru că a privatizat de-a valma şi ce trebuia şi ce nu trebuia ajungând să aibă cel mai slab sector public ca pondere la PIB din toate ţările UE (aici vezi). Suntem o ţară mai capitalistă din punct de vedere al proprietăţii decât statele occidentale care au peste 50 de ani de capitalism în faţa noastră!

Ce am pierdut în ultimii ani de bugetul ţării e atât de sărăcit?
Investiţiile directe au scăzut de la un maxim de 9 miliarde euro în 2007, la cca 2 miliarde pentru anul 2010 (aici vezi), iar banii trimişi în ţară de muncitorii români din afara graniţelor au scăzut de la 7 miliarde euro la 3 miliarde euro (aici vezi). Adunaţi pierderile şi avem vreo 11 miliarde mai puţin. Cum sună un slogan politic: "Băsescu e de vină!", doar că (aici vedeți) fenomenul nu e deloc izolat.

Mai este un element important în analiza stării economice actuale, este vorba de datoria externă. Se vorbeste in genere de datoria externa a ţării, asimilându-se ţara cu guvernul. În realitate, datoria publică guvernamentală este mult mai mică decat datoria privată. La inceputul anului 2011, deci după creditul de la FMI, datoria totală era de 90 miliarde euro. Din aceasta:
- 27 miliarde euro = 18 miliarde este datoria guvernamentală + 9 miliarde datoria BNR (aceasta din urmă acoperibilă oricând de rezervele BNR);
- 63 miliarde euro este datoria privată = 23 miliarde euro datoria băncilor + 40 miliarde euro datoria firmelor private (din economia reală).
Prin urmare, avem încă o datorie publică foarte mică, care este în jur de 30% din PIB, media UE fiind de cca 60%.
Mai important este, pentru a înţelege starea de lucruri actual, este că aceste datorii private au fost contractate de firme în anii 2000-2008, din păcate fiind folosite mai mult în domenii speculative financiare (imobiliare, comerţ, credite, etc.). Ele au mărit nivelul de trai, dar creşterea generată nu era sustenabilă.
Dupa criză, evident că aceste împrumuturi nu s-au mai realizat, prin urmare multe miliarde euro nu au mai fost atraşi în ţară. Diferenţa intrărilor nete de capitaluri străine este de 19 miliarde euro (aici vezi) . Rezultă un total de 30 miliarde de euro mai puţini bani care circulă prin economia reală.
Prin urmare, aşteptările noastre trebuie să ţină cont de aceste noi realităţi. Practic, nivelul investiţiilor străine este la nivelul anului 2003, iar al banilor trimişi în țară de muncitorii români este la nivelul anului 2005. Despre nivelul creditelor externe ale firmelor private ce sa mai vorbim? Prin urmare, presupunând super-optimist că economia mondială va depăşi criza și va relua avântul anilor 2000, e nevoie de 6-8 ani să revenim la nivelul încasărilor bugetare ale anului 2008! Cum inflația nu a stat și nu stă în loc, e evident că pentru refacerea veniturile reale e nevoie de minim 10 ani. Toate aceste previziuni au în vedere actuala clasă politică și aceeași viziune asupra guvernării care și-a lăsat amprenta asupra epocii post-decembriste.

Dacă în România se va produce mutaţia de la asistenţă socială și consum spre investiţii, dacă în România se va stimula munca, dacă în România se va produce o reaşezare a valorilor, principiilor și instituţiilor, atunci da, cetățenii acestei patrii au o şansă reală spre un mai bine adevărat, un bine consistent şi bine fundamentat.

Să spunem că nu toate sunt negre. Partea activă a economiei, industria, a intrat cu 6 luni mai devreme în criză, iar spre sfârşitul anului 2009 ea depăşise criza atingând si depăşind apoi nivelurile atinse în anul 2008. Industria şi exporturile chiar duduie (ca să cităm din clasici), dar e insuficient pentru ca PIB-ul să atingă nivelului anului 2008. Şi aceasta pentru că o pondere importantă la formarea PIB-ului o are și consumul intern, ori în condiţiile în care fluxul de capital a fost redus, cererea s-a prăbuşit afectând comerțul şi construcţiile. În lipsa acelei diferenţe uriaşe aproximate, în acest articol, de cca 30 miliarde euro, în condițiile unui pesimism economic, consumul intern nu poate reveni la nivelurile superioare atinse în anul 2008.

Economia trebuie să nu se mai dezvolte pe consum, ci pe fundamente serioase. Trebuie să punem accent pe investiţii, pe inovare, pe educaţie. Din păcate, acestea sunt căi grele, nedefrişate încă de guvernanţii ultimelor două decenii. E necesară o altă clasă politică, e nevoie de modificarea percepţiilor publice ale cetățenilor.

Lipsa alternativei

Lipsa alternativei

PD-L este in faliment, din punct de vedere doctinar, din punct de vedere moral si al competentei.

Esecul dur pe toate planurile prefigureaza, in absenta unui miracol, o infrangere usturatoare la urmatoarele alegeri, locale si generale cel putin. Iar o ratare a planului de austeritate si relansare, previzibila, asa zice, daca ne uitam la subtirimea viziunii economice, ar putea apropia si mai mult ipoteza unei schimbari de putere.

Cu cine insa? Daca ne uitam la spectrul politic romanesc, avem mai degraba motive de emigrare decat de speranta. Pare ca toate partidele au ajuns la momentul in care trebuie sa scoata la suprafata intreg amatorismul dramatic si dezarmant. In aceste conditii, e de inteles de ce nimeni nu-si doreste, de fapt sa preia guvernarea.

PSD s-a blocat intr-un stangism agresiv de recuperare a sindicatelor, ceea ce, pana la un punct ar fi normal, daca nu ar fi complet nerealist. Social democratii clameaza, sus si tare, impozitarea progresiva, respingand ab intitio restructurarea sectorului bugetar si a sistemului de ajutoare sociale, adica exact masurile necesare pentru a iesi in groapa de acum.

Nici guvernatorul BNR, nici alti economisti de marca, nici macar experienta altor state nu a convins liderii PSD ca majorarea fiscalitatii intr-un an de criza este o masura ucigasa pentru economie, caci sufoca si firmele care mai traiesc. In plus, cifrele demonstreaza fara echivoc ca in conditiile cotei unice veniturile bugetare sunt mai mari decat cele reusite prin impozitul progresiv.

PSD propune ca primul prag de impozitare progresiva sa fie la un venit de 3000 de lei. Adica, in viziunea social democrata, un venit lunar de aproximativ 750 de euro este mare, ceea ce, raportat la nivelul UE, spre care, teoretic, ne indreptam, reprezinta o viziune ridicola.

O astfel de masura ar decima practic, fragila clasa medie care incepe sa se formeze si care sustine consumul. Fara aceasta clasa medie, PSD nu va reusi in veci sa reporneasca economia, asa cum nu poti urni din loc o masina cu motorul calat.

Si, in acelasi timp, PSD se arata favorabil cresterii TVA cu cateva puncte, altfel spus, liber la inflatie, un fenomen care mananca din puterea de cumparare mai puternic si cu mult mai pervers decat taierile propuse acum de Guvern.

PNL, refuza categoric cresterea cotei unice si propune, foarte corect, reducerea achizitiilor publice, cele in spatele carora se ascund, de obicei, marile afaceri cu statul. Totodata, PNL doreste reducerea drastiva, la 8 adica, a numarului de ministere si la maximum 30 a numarului de agentii guvernamentele. Corect si aici, cu conditia sa uitam ca guvernul Tariceanu avea 224 de agentii, adica mai multe decat acum.

De aici incepe insa derapajul. Liberalii vor reducerea cotei unice si a TVA, concomitent cu cresterea veniturilor bugetare. Nu se poate, sau nu se poate pe termen suficient de scurt. Sigur ca, in timp, reducerea fiscalitatii poate stimula intens economia si, prin ambalarea motoarelor, dar si prin scoaterea la suprafata a tot mai multe venituri acum negre, este posibila o crestere a veniturilor bugetare. Dar aceastea sunt planuri pentru situatii cat de cat stabilizate, ceea ce nu e cazul.

Daca fiscalitatea scade brusc, cum vor fi platite poimaine salariile si pensiile, chiar reduse conform planului de austeritate pe care PNL il respinge vehement? Mai vrea PNL capitalizarea Eximbank si CEC pentru stimularea creditarii firmelor si promovarea exporturilor. Corect, dar cu ce bani? Prin cresterea deficitului bugetar pe care PNL il sustine si pentru investitii, pentru cofinantarea fondurilor europene etc.

Asta putea sa faca PNL cand a fost la guvernare si cand a ajuns la un deficit halucinant. Pe atunci insa capitalizarile, investitiile si atragerea de fonduri europene erau ultimele preocupari ale liberalilor.

Acum insa, deficitul este deja atat de mare incat ne plaseaza cu mult peste limita admisa in UE si pericliteaza acordul cu FMI. Nu avem nevoie de el, sustin liberalii. Sigur, bancile au usile deschise, dar si dobanzi uriase, tot mai mari pe masura ce gradul de indatorare creste si credibilitatea scade.

Si ca sa-si dea defintiv cu stangul in dreptul, PNL a gasit o sursa miraculoasa de bani: impozitarea profitului BNR. Doar ca acesta este deja impozitat, lucru pe care, la inalta sa califiare in domeniu, viceguvernatorul Bogdan Olteanu ar fi trebuit sa-l comunice fostilor sai colegi de partid.

Interesant ca fostii aliati de acum cateva luni, PSD si PNL, par din ce in ce mai putin dispuse sa colaboreze, restrase fiecare pe propriul culoar doctinar, in incercarea de a exploata la maximum din punct de vedere electoral acest moment critic. Si totusi, asemeni spiritelor mari, cele doua partide se intalnesc intr-o idee cu adevarat geniala, nimic de zis: alegeri anticipate.

Adica exact ce-i lipseste Romaniei in acest moment pentru a inropa si ce mai misca. Sa nu uitam ca anul trecut nu au fost luate masurile esentiale si au fost decise tot felul de prostii populiste tocmai din cauza campaniei electorale.

De cum ar fi anuntate alegerile anticipate, Romania ar intra in fibrilatiile electorale si nimeni nu ar mai fi dispus sa ia vreo masura reformista si antipopulara, oricat de necesara. Iar dupa tot acest timp pierdut nu am face decat sa inlocuim niste incompetenti cu altii si o clientela cu alta.

Cat despre propunerea lui Victor Ponta privind organizarea referendumului pentru a vedea optiunea romnailor referitor la austeritate, ea ar fi de un umor nebun daca nu ar veni din partea unui om care a fost ministru si se viseaza presedinte al Romaniei.

http://www.ziare.com/stiri/bugetari/lipsa-alternativei-1018735

Iesirea din criza. Din cea din perioada interbelica.

Iesirea din criza. Din cea din perioada interbelica.

Despre curbele de sacrificiu nu e mare lucru de spus. Intr-o incercare disperata de a face economii, la 1 ianuarie 1931 a fost introdusa prima „curba de sacrificiu“. Salariile au fost diminuate cu o cota cuprinsa intre 10% si 23%. S-a sistat acordarea de sporuri, iar avansarile in functie nu mai atrageau dupa sine cresterea veniturilor. La 10 februarie 1931, Romania a luat un nou imprumut extern, numit „de dezvoltare“. Suma totala era de 1,3 miliarde de franci francezi, iar dobanda era una dintre cele mai ridicate ale epocii – 10,23%, scrie Dan Popa pe blogul lui.

In acelasi an, Marmorosh Blank a dat faliment. Statul a introdus noi taxe, care au provocat inflatie. In ianuarie 1932 a fost introdusa cea de-a doua „curba de sacrificiu“, prin care salariile erau diminuate cu 10%-12%. Caderea productiei si necesitatea achitarii datoriei externe au secat bugetul. Functionarii de stat erau platiti cu intarzieri de trei pana la sase luni.
Sigur ca si atunci bugetarii au fost nemultumiti. Mai mult, s-au organizat si s-au dus la Mamaia, sa i se planga primului-ministru Nicolae Iorga. Stiti care a fost replica lui Iorga (profesor si el ca formatie): „Daca erati disperati, nu veneati in casa mea. Alaturi este marea” ( o aluzie cam dura pentru gustul meu).
In perioada aceea, curbele de sacrificiu au provocat derapaje sociale, inflatie si au agravat criza. Partidele de factura legionara au castigat adepti pe fondul nemultumirilor sociale.
Prima „curba de sacrificiu“ asupra salariilor a dus la acumularea unor venituri ale statului de 3,4 miliarde lei.
O a doua „curba de sacrificiu“ a fost aplicata in septembrie 1932, aducand statului economii de 5 miliarde lei, iar o a treia „curba de sacrificiu“ in februarie 1933. Creantele restante ale statului se ridicau, la finele anului 1933, la circa 17 miliarde lei.
Ce a facut Statul ca economia sa isi revina?
A lua, foarte pe scurt spus, masuri protectioniste care in final s-au dovedit bune si au scos economia din groapa. In plus, au investit masiv in agricultura.
• Masuri protectioniste:
- cresterea tarifelor vamale si restrangerea importurilor la bunurile de consum care puteau fi produse in tara,
- acordarea de prime de export,
- incurajarea industriei electrotehnice,
- acordarea unor avantaje fiscale
• Masuri legislative
Decretul-lege pentru completarea Legii de incurajare a industriei nationale si „Decretul privitor la infiintarea de fabrici pentru produse nefabricate in tara“ din 31 iulie 1936, asigurand conditii avantajoase pentru importul de utilaje si materii prime, ca si dreptul de monopol pe o perioada de 16-36 luni asupra pietei de desfacere intreprinderilor ce fabricau articole de mare tehnicitate.
Drept rezultat, in perioada urmatoare a avut loc o crestere a numarului de companii, iar comertul s-a intensificat. Protectia vamala a fost ridicata pentru unele produse la cote care faceau greu accesibil importul de produse fabricate similare straine. Taxele vamale la marfurile de import au crescut in anul 1938 cu 84% fata de anul 1929, iar peste 90% din intregul import a fost supus controlului de stat. Au fost reduse taxele vamale la o serie materii prime, masini si instalatii.
• In comertul exterior
Pentru echilibrarea comertului exterior, protectia vamala a fost ridicata pentru unele produse la cote care faceau greu accesibil importul de produse fabricate similare straine.
Taxele vamale la marfurile de import au crescut in anul 1938 cu 84% fata de anul 1929, peste 90% din intregul import fiind supus controlului de stat. In acelasi timp, au fost reduse taxele vamale la o serie de produse necesare industriei, precum materii prime, masini si instalatii
In relatia cu bancile
Debitorii agricoli capata o reducere de 50% din totalul datoriilor, iar datornicii care isi lichidau creditele in decurs de doi sau cinci ani beneficiau de reduceri suplimentare, de 70% si respectiv 60% din totalul datoriilor.
Concluzie
Degeaba faci curbe de sacrificiu daca nu le insotesti cu politici fiscale si de investitii care sa sprijine efortul.

Măsuri anticriză în UE:

Măsuri anticriză în UE:

Letonia:
Reducere salarii 8% la președinte și administrația preșidențială
Reducere salarii 15% la funcționari publici


Slovacia:
Reduceri ministere de la 16 la 14
Închidere oficii guvernamentale și reduceri de personal.

Ungaria:
Creștere TVA de la 20% la 25%
Reducere impozit pe venit până la 17%.
Înghețare salarii bugetari.
Reducere contribuții sociale plătite de angajatori.
Eliminarea celei de-a 13 pensii.
Înghețarea ajutoarelor sociale pe 2 ani.
Ridicarea vârstei de pensionare la 65 ani.

România:
Taxe neschimbate (vor fi eliminate excepțiile – IT, drepturi autor)
Scădere 25% salarii bugetari. Concedieri masive.
Scădere 15% pensii, ajutoare şomaj și alte îndemnizații

Bulgaria:
Creșterea TVA de la 20 la 25%
Taxe de lux (mașini, iahturi, locuințe)
Taxe bogăție (depozite bancare peste 50000 euro)
Înghețare salarii și pensii.
Reducere cheltuieli cu 20%
Vânzarea limuzinelor parlamentarilor.

Grecia:
Creștere TVA de la 21 la 23%
Creșterea impozitelor pentru produse de lux
Anularea celui de-al 13-lea și al 14-lea salariu
Mărirea de la 37 la 40 ani a perioadei de cotizare pentru pensii
Mărirea vârstei de pensionare la 65 ani
Reduceri masive ale cheltuielilor bugetare
Reduceri ale investițiilor publice
Reducerea costurilor necesare funcționării instituțiilor publice

Spania:
Reducerea salariilor bugetarilor cu 5%
Înghețarea salariilor din 2011
Anularea îndemnizației pentru nou-născuți
Blocarea pensiilor.

Portugalia:
Creșterea TVA de la 20 la 21%
Taxare suplimentară cu 2,5% a profiturilor marilor companii și ale băncilor
Impozitul pe venit majorat cu 1-1,5%
Reducere cu 5% a salariilor mari, ale politicienilor și guvernului

Franța:
Înghețarea salariilor
Blocarea angajărilor la stat
Înghețarea pensiilor
Reducerea cheltuielilor bugetare

Irlanda:
Taxare suplimentară cu 7,5% a salariilor funcționarilor și a impozitului pe venit
Scăderea salariilor funcționarilor cu 5 până la 10%
Reducerea alocațiilor familiale, reducerea ajutoarelor de șomaj pentru tineri.