Pages

Meniu

luni, 17 octombrie 2011

Criza - adevăruri care nu s-au spus






Criza. O istorie ce se repetă. Ciclic, aşa am învăţat cândva despre capitalism.
Despre criză s-a vorbit foarte mult, din păcate de multe ori populist, politicianism sau pur si simplu neeconomic. Există prea multe false opinii despre criză care au fost inoculate adânc în conștiința publică. Până nu vom înţelege criza, nu vom reuşi să o depăşim, nu vom şti să nu ne mai tânguim, nu vom discerne cu adevărat din noianul de informaţii aruncate pe piaţă.

Criza.
Un fenomen ciclic, o corecţie necesară şi aproape programată a se întâmpla. Şi totuşi, de fiecare dată ia omenirea prin surprindere, de fiecare dată ne miră şi ne sperie totodată.Criza aceasta e numită de mulţi analişti o criză a activelor, o criză ca efect recul, de corecţie a fenomenului precedent de „bulă imobiliară”.Au fost ani în care speculaţiile financiare au luat faţa oricărei alte activităţi economice. Ani în care piaţa internaţională a fost inflamată şi inundată de fluxuri financiare (multe fără acoperire!), ani în care practic multe ţări şi guverne au fost iluzionate cu această perfidă creştere accelerată a acumulărilor financiare. În fapt au fost precum nişte ani ploioşi, după care era inevitabil să vină şi ani secetoşi. Criza economică a fost programată prin faptul că era o corecţie inevitabilă, prin faptul că natura umană e foarte sensibilă la câştiguri rapide, uriaşe, cu eforturi minime. E o criză a lăcomiei umane care are multe instrumente financiare de implementare, are politicieni avizi de succes imediat si de voturi și de un public tot mai ușor de amăgit de o prosperitate mai rapidă chiar și decât cele mai frumoase vise.
În practică ea a fost amorsată, se pare, de decizia statelor euro-atlantice (mai ales SUA) de a mondializa propriile probleme. Multe fraude din domeniul financiar-bancar plus programe sociale extrem de costisitoare şi populiste ce nu mai puteau fi susţinute au ieşit la iveală la începutul crizei şi au fost stinse pompieristic de statele in cauză prin uriaşe fonduri bugetare. Se spune despre criză că este un rău necesar, că face selecţia competivităţii naturale. În realitate guvernele occidentale au intervenit spre a salva tocmai entităţile economice care au contribuit la declanşarea crizei. De ce unele ţări au fost mai puţin afectate decât altele de această criză mondială?
Pot spune că acele ţări care s-au bucurat peste măsură de efectele financiare ale bulei imobiliare au fost mai afectate decât cele în care bula imobiliară a fost redusă. Mai departe, guvernele care au adoptat politici bugetare mai prudente au reuşit să apere de efectele crizei.


Exemple:
Norvegia e o ţară cu o datoria publică extrem de mare - 208% din PIB (enorm dacă ne gândim că Grecia cu doar 145% este în faliment!), cu un aparat bugetar uriaş (182 persoane la 1000 locuitori, România având mai puţin de jumătate – 80 persoane la mia de locuitori!) şi totuşi este ferită de efectele crizei (aici vezi). De ce se întâmplă asta? Pentru că nefiind atinsă de fluxurile financiare, ocolită de bula imobiliară, practic există un nivel constant al raportului dintre încasări şi cheltuieli bugetare. Nu s-au dat credite cu buletinul, Norvegia „s-a întins cât i-a fost plapuma”.


România versus Polonia.
În perioada 2000-2008, în Polonia productivitatea muncii a crescut cu 131%, iar salariile cu 179%; în România productivitatea muncii a crescut cu 180%, iar salariile cu 500% (aici vezi). Aceste cifre arată clar că nivelul creşterii salariilor în România a fost necorelat cu realitatea economică, fiind aproape duble faţă de normal. Şi dacă în anii aceia am fost greiere, acum ne uităm lung la furnica Polonie.


De ce România a fost prinsă nepregătită de criză?
Pentru că derapajele bugetare din mai ales anii 2007-2008 ale unui guvern minoritar slab presat de un parlament în goana după legi populiste pe care dorea să şi le asume electoral a accentuat dezechilibrele bugetare în mod dramatic. Şi în momentul declanşării crizei au fost fatale. România a fost nepregătită de criză pentru că anterior a avut o creştere economică nesănătoasă, bazată pe consum şi pe credite externe (nu ale guvernului, ci a firmelor private!). În plus, în ultimii 20 de ani, guvernanţii au reuşit să distrugă locuri de muncă şi să creeze an de an tot mai mulţi beneficiari de asistenţă socială şi pensii.


Exemple:
Între 2000-2008, PIB-ul României a crescut de 4 ori, iar numărul de asistaţi sociali a crescut paradoxal de 2 ori! (cu toate că în 2000 economia era mult mai jos şi piaţa forţei de muncă nu era deschisă spre Vest). Asta înseamnă în fapt că atunci când tortul bugetului de stat a crescut, au venit mai mulţi beneficiari la el (bunăstarea statului ar trebui să implice bunăstarea cetățenilor și să-i facă pe aceștia tot mai puțin dependenți de stat, dar în practică s-a întâmplat tocmai invers, cu complicitatea factorilor politici). Tot în această perioadă pensia media a crescut de 8 ori! Pensia medie a crescut mai mult decât salariul mediu în ultimii 21 de ani, atât raportat la nivelul anului 1989 cât și ca procent din salariul mediu (aici vezi). În plus raportul dintre salariaţi şi pensionari s-a inversat în ultimii 20 de ani de la 8-3 în 1989 la 5-5 în 2010. Şi să nu uităm de reducerea săptămânii de lucru de la 6 la 5 zile şi de zilele de muncă patriotică (neplătită) de dinainte de 1989!


A venit criza, am încercat să băgăm capul in nisip, ne-a luat vântul şi ne-am cumpărat un an de amânare cu împrumutul de la FMI. Mai apoi am realizat că nu e o alegere bună, că rapid vom merge pe urmele Greciei (1-2 ani). Şi dacă nu corijăm deficitele bugetare după alegeri, mai pot fi luate măsuri înainte de alegerile din 2012? Şi uite aşa un preşedinte fără miză electorală şi un premier sacrificat politic a luat cea mai bună măsură dintre cele mai rele probabile.Din reducerea de 25% aplicată tuturor categoriilor de salariaţi s-a recuperat între timp 15% (practic 12% din cele 25% tăiate).
Comentarii economico-morale asupra mult discutatei măsuri de austeritate:
- tăierea a fost aplicată uniform şi celor cu salarii mici şi celor cu salarii mari; mai corect era aplicarea Legii salarizării unice, care „tăia” neuniform dar mai echitabil;
- chiar şi după un an, nivelul salariilor şi pensiilor este încă mult prea mare pentru posibilităţile bugetului: practic în urma căderilor economice din anii 2009-2010, PIB-ul a ajuns la nivelul anului 2007. Comparativ cu anul 2007, salariul mediu este mai mare cu 35%, iar pensia medie cu 70%. Deci guvernul Boc (fără voia lui!) e mult mai generos social decât a fost guvernul Tăriceanu la vremea lui. Şi asta nu e lucru de lăudat, ba chiar trebuie energic criticat!- ajustarea i-a ocolit pe pensionari, pentru că asta a fost decizia judecătorilor Curţii Constituţionale (mulţi dintre ei pensionari, deci aflaţi în poziţie evidentă de conflict de interese!). E o cutumă europeană ca pensiile să nu scadă, dar de ce ele cresc cu creşterea salariilor (chiar mult peste creşterea salariilor în cazul României!)? Pensionarii sunt părtaşi numai la bine sau nu ar trebui să fie ei părtaşi şi la rău? Discuţia se referă evident la sistemul actual, unul incorect, de generare drepturilor/veniturilor pensionarului pe contribuţia salariatului actual.
- De fapt, cel mai corect ar fi fost concedieri masive pentru a reduce dezechilibrele bugetare. Urmare: cei rămaşi nu ar fi rămas demotivaţi, iar cei plecaţi nu ar mai fi putut acţiona în instanţă şi câştiga faţă de măsura reducerii cu 25% a salariului.



Poate că toate măsura reducerii salariului cu 25% şi a creşterii TVA de la 19% la 24% ar fi putut fi evitate, dar numai întro variantă a unei guvernări competente, responsabile şi profesioniste. Şi evident cu eliminarea exceselor din buget:
tăierea pensiilor speciale – o anomalie încurajată politic;
- eliminarea ajutoarelor sociale – care practic se acordă pentru nemuncă în condiţiile în care e atât de muncă în România (fireşte, nu munca uşoara şi nici bine plătită)
- echilibrarea numărului de pensionari medicali – eliminarea intruşilor din sistem intraţi prin fraudarea legii. Nu e vina lor că s-au folosit de o lege creată de politicieni incapabili să genereze locuri de muncă, dar nici cei care muncesc nu pot duce în spate la infinit, un număr mereu mai mare de asistaţi. Ca de exemplu: înainte de 1989, un procent de 2-3% din pensionari erau pe caz de boală, ajungând în 2009 la cca 30%!
- cu măsuri de control a investiţiilor şi cheltuielilor bugetare cu bunuri şi servicii, care sunt mereu sifonate politic şi umflate artificial. Banii sunt mai puţini în aceste capitole bugetare, prin urmare e mai puţin de furat din ei decât în anii anteriori. O nouă ordine în sectorul public ar putea genera noi echilibre, dar e nevoie de voinţa politica, de curaj în modernizare.



Programe anticriză. S-a vorbit mult, s-a facut puţin, aşteptările au fost uriaşe, dar nu numai la noi. America a aruncat în două rânduri câte 1000 miliarde $ (bani tipăriţi de FED), iar efectele au fost minime: creştere economică de doar 1,4% şi un şomaj mult mai ridicat decât cel prognozat fără intervenţia economică! Ce să mai vorbim de România care a luat împrumut de la FMI şi Banca Mondială pentru a plăti salarii şi pensii!


România a devenit în ultimii 20 de ani o ţară vulnerabilă economic. Asta pentru că e dependentă de fluxuri de capital, pentru că a privatizat de-a valma şi ce trebuia şi ce nu trebuia ajungând să aibă cel mai slab sector public ca pondere la PIB din toate ţările UE (aici vezi). Suntem o ţară mai capitalistă din punct de vedere al proprietăţii decât statele occidentale care au peste 50 de ani de capitalism în faţa noastră!

Ce am pierdut în ultimii ani de bugetul ţării e atât de sărăcit?

Investiţiile directe au scăzut de la un maxim de 9 miliarde euro în 2007, la cca 2 miliarde pentru anul 2010 (aici vezi), iar banii trimişi în ţară de muncitorii români din afara graniţelor au scăzut de la 7 miliarde euro la 3 miliarde euro (aici vezi). Adunaţi pierderile şi avem vreo 11 miliarde mai puţin. Cum sună un slogan politic: "Băsescu e de vină!", doar  (aici vedeți) fenomenul nu e deloc izolat.

Mai este un element important în analiza stării economice actuale, este vorba de datoria externă. Se vorbeste in genere de datoria externa a ţării, asimilându-se ţara cu guvernul. În realitate, datoria publică guvernamentală este mult mai mică decat datoria privată. La inceputul anului 2011, deci după creditul de la FMI, datoria totală era de 90 miliarde euro. Din aceasta:
- 27 miliarde euro = 18 miliarde este datoria guvernamentală + 9 miliarde datoria BNR (aceasta din urmă acoperibilă oricând de rezervele BNR);
- 63 miliarde euro este datoria privată = 23 miliarde euro datoria băncilor + 40 miliarde euro datoria firmelor private (din economia reală).
Prin urmare, avem încă o datorie publică foarte mică, care este în jur de 30% din PIB, media UE fiind de cca 60%.

Mai important este, pentru a înţelege starea de lucruri actual, este că
aceste datorii private au fost contractate de firme în anii 2000-2008, din păcate fiind folosite mai mult în domenii speculative financiare (imobiliare, comerţ, credite, etc.). Ele au mărit nivelul de trai, dar creşterea generată nu era sustenabilă.
Dupa criză, evident că aceste împrumuturi nu s-au mai realizat, prin urmare multe miliarde euro nu au mai fost atraşi în ţară. Diferenţa intrărilor nete de capitaluri străine este de 19 miliarde euro (aici vezi) . Rezultă un total de 30 miliarde de euro mai puţini bani care circulă prin economia reală.
Prin urmare, aşteptările noastre trebuie să ţină cont de aceste noi realităţi. Practic, nivelul investiţiilor străine este la nivelul anului 2003, iar al banilor trimişi în țară de muncitorii români este la nivelul anului 2005. Despre nivelul creditelor externe ale firmelor private ce sa mai vorbim? Prin urmare, presupunând super-optimist că economia mondială va depăşi criza și va relua avântul anilor 2000, e nevoie de 6-8 ani să revenim la nivelul încasărilor bugetare ale anului 2008! Cum inflația nu a stat și nu stă în loc, e evident că pentru refacerea veniturile reale e nevoie de minim 10 ani. Toate aceste previziuni au în vedere actuala clasă politică și aceeași viziune asupra guvernării care și-a lăsat amprenta asupra epocii post-decembriste.

Dacă în România se va produce mutaţia de la asistenţă socială și consum spre investiţii, dacă în România se va stimula munca, dacă în România se va produce o reaşezare a valorilor, principiilor și instituţiilor, atunci da, cetățenii acestei patrii au o şansă reală spre un mai bine adevărat, un bine consistent şi bine fundamentat.





Să spunem că nu toate sunt negre. Partea activă a economiei, industria, a intrat cu 6 luni mai devreme în criză, iar spre sfârşitul anului 2009 ea depăşise criza atingând si depăşind apoi nivelurile atinse în anul 2008. Industria şi exporturile chiar duduie (ca să cităm din clasici), dar e insuficient pentru ca PIB-ul să atingă nivelului anului 2008. Şi aceasta pentru că o pondere importantă la formarea PIB-ului o are și consumul intern, ori în condiţiile în care fluxul de capital a fost redus, cererea s-a prăbuşit afectând comerțul şi construcţiile. În lipsa acelei diferenţe uriaşe aproximate, în acest articol, de cca 30 miliarde euro, în condițiile unui pesimism economic, consumul intern nu poate reveni la nivelurile superioare atinse în anul 2008.

Economia trebuie să nu se mai dezvolte pe consum, ci pe fundamente serioase. Trebuie să punem accent pe investiţii, pe inovare, pe educaţie. Din păcate, acestea sunt căi grele, nedefrişate încă de guvernanţii ultimelor două decenii. E necesară o altă clasă politică, e nevoie de modificarea percepţiilor publice ale cetățenilor.

1 comentarii:

Deceneu spunea...

Orientarea atentiei spre reducerea costurilor nu rezolva situatia, dimpotriva o alimenteaza.
Polonia are gradul de absortie de 100% a fondurlor europene, iar Romania 3,7%.
Daca guvernul Romaniei sustinea pe tarani cu credite sa poata accesa fonduri europene si daca se taxau produsele alimentare tratate cu o taxa ecologica, se putea reduce importul si sa creasca productia interna. In paralel se puteau finanta fabrici de conserve pentru produse agricole.
Turismul este un alt sector ramas in degrigolada.
In loc sa reduca medicii si paturile de spital, mai bine finantau crearea de spitale private, sa stimuleze un turism medical al ctatenilor din UE in Romania. Guvernul a preferat sa investeasca in sali de sport, sosele fara trafic, sensuri giratorii si panselute, investitii care dupa finalizare nu aduc venituri.
Daca stimulezi economia cresc incasarile la buget. Daca maresti fiscalitatea sufoci economia.
Era bine daca Romania proceda ca toate tarile si devaloriza moneda sa stimuleze exportul.
Strategia de reducere a consumului populatiie ca sa maresti consumul statului si sa investeasca in infrastructura este o strategie de sinucidere economica.