România si criza

România şi criza




României îi sunt comune crizele economice. Istoria ei e plină de crize. România nu a fost nicicând o oază de belşug. Si totuşi, o criză economică după câţiva ani de relativ avânt economic e ceva mai greu de digerat.



Criza este una mondială. Ea a atins România la sfârşitul anului 2008 şi e departe de a fi încheiată.

Criza economică mondială este una dintre crizele sistemului capitalist, care nu e perfect. E un exemplu clar împotriva celor care cred în retragerea totală a statului, în absolutismul principiului mâinii invizibile. Criza s-a declanşat datorită supraconsumului, datorită creditelor pe datorie şi investiţii imobiliare speculative, sprijinite de un sistem bancar ahtiat de câştiguri bazate pe profitabilităţi fictive. Cu alte cuvinte sistemul privat şi-a făcut pur şi simplu de cap, fraude de proporţii devalizând conturi şi prăbuşind iluzii atent create. Totul sub privirea pasivă a statului. Urmarea a fost prăbuşirea spre colaps a multor instituţii financiare internaţionale, iar când se întâmplă asta încrederea se prăbuşeşte şi atunci totul o ia la vale accelerat.

Tot statul blamat de libertarienii (ultraliberali) a intervenit pompând banii contribuabililor (americani, europeni) şi lucrurile au revenit la linia de plutire.

Când încrederea se prăbuşeşte, criza financiară e profundă, căci încrederea se obţine greu şi se pierde repede. Şi fără încredere nu există credite, investiţii şi investitori şi prin urmare nici cerere de consum.

România a intrat ceva mai târziu in criză şi, slavă domnului, nu a avut afectat sistemul bancar. Anul 2009 fiind an electoral, s-au amânat măsurile cu adevărat necesare, măsuri dureroase, cu impact negativ electoral. S-a obţinut un moment de respiro prin creditele de la FMI şi Banca Mondială; în a doua parte a anului pentru încadrarea în acord s-a apelat la măsura restructurării unor agenţii şi mai ales la şomajul fără plată (acele 10 zile) aplicat tuturor salariaţilor de stat. Mult mai eficientă era o restructurare de personal; aşa poate a fost o nelinişte mai mică, dar şi o demotivare a tuturor angajaţilor.

Orice guvern şi guvernare are parte de greşeli şi are doza sa de corupţie, de gestionare preferenţială către o clientelă sau alta. Poate acum valoarea absolută a corupţiei şi a proastei gestionări a banului public este mai mică în termeni absoluţi, dar deoarece bugetul este mai mic decât în anii anteriori, ea este mai mare în termeni relativi, procentuali, şi atunci este mai evidentă publicului. şi evident mai contrastantă cu peisajul general. Un guvern este mai solid nu neapărat atunci când fură mai puţin şi face mai multe lucruri bune, ci atunci când actele de corupţie sunt minore faţă de un sentiment general ce continuă îmbunătăţire a vieţii şi de belşug economic.

Orice grevă nu aduce ceva bun. O grevă este economic o pierdere. O grevă este un eşec dublu, şi pentru guvernanţi şi pentru sindicate.

Toată lumea vrea pensii şi salarii mai mari. Eventual păstrarea locurilor de muncă actuale şi noi locuri de muncă. Dar aceste lucruri sunt incompatibile şi atunci când nu e criză. Toate guvernele din toate timpurile sunt în dilema: cât aloc prezentului şi cât viitorului. Şi cu cât prezentul e mai sumbru, si prezentul şi viitorul au nevoie de mai mulţi bani. Trăind din datorii, care şi acelea abia îţi acoperă cheltuielile, e nevoie de o restructurare şi reducere a cheltuielilor. O mai bună colectare e veniturilor. Sunt sectoare din administraţia centrală şi locală unde există personal excedentar. Există învestiţii care nu se justifică sau altele care sunt exagerate financiar, înglobând corupţie. Există categorii de asistaţi care primesc foloase necuvenite, un fel de măsură de protecţie socială netransparentă. Tot ce se obţine din aceste măsuri administrative ar trebui dirijat spre investiţii, spre crearea de noi locuri de muncă.



Graficul de mai jos (http://khris.ro/index.php/03/2010/cum-combate-guvernul-criza-scade-investitiile-si-creste-sumele-alocate-asistentei-sociale/) arată că procentual se dă o atenţie tot mai mare protecţiei sociale în detrimentul investiţiilor. Au crescut an de an, mai ales după declanşarea crizei economice mondiale, procentele alocărilor cu asistenţa socială şi cu personalul, în detrimentul investiţiilor, tocmai cele care pot genera locuri de muncă, cele care pot reduce durata crizei. Ce mai rămâne pentru restul cheltuielilor? Pentru începutul anului 2010 o sumă echivalentă cu 22.5% din venit, la care se adăugă deficitul bugetar. Însă, deficit bugetar înseamnă creşterea datoriei publice şi majorarea cheltuielilor cu dobânzile, astfel că tot ce cheltuim acum peste venituri vom fi nevoiţi să dam înapoi la un moment dat, plus dobânda de rigoare.





Care sunt opţiunile guvernului în faţa crizei şi a cererilor sindicale:



- metoda „focurilor mici”, lucru cu jumătăţi de adevăr, cu jumătăţi de măsuri; guvernul încearcă un dans pe sârmă, încercând reducerea treptată a cheltuielilor bugetare cu salarii şi pensii, încercând timid şi câteva concedieri; totul ca tensiunile sociale să fie minime, să nu fie explozive, sperând ca de la sine criza să treacă şi-n România; o astfel de politică nemulţumeşte pe aproape toată lumea; e ceea ce se întâmplă acum;

- metoda „focului mare”, adevărul crud al crizei explicat şi aplicat; guvernul să apeleze la concedieri masive în sistemul public, iar cei rămaşi în sistem să-şi păstreze veniturile; rezultatele acestei corecţii a cheltuielilor să fie dirijată spre investiţii în proiecte de infrastructură şi în măsuri fiscale stimulatorii pentru mediul de afaceri; o astfel de politică va nemulţumi o parte însemnată a populaţiei, cea afectată direct, o nemulţumire explozivă, tensiunile putând fi resortul unei „mineriade” sindicale în sistemul bugetar; totuşi criza economică ar putea trece mult mai rapid, prin măsurile proactive ce se întreprind; pe termen lung, o asanare a sistemului administraţiei publice este necesară;



O a treia opţiune ar putea fi: noi împrumuturi şi credite externe. Numai că, în afara povarei pe termen lung, mai sunt câteva consideraţii de făcut. Mărirea deficitului bugetar pune în pericol relaţia cu UE, iar în plus şi nereducerea ponderii cheltuielilor cu salarii şi pensii ar compromite acordul cu organismele financiare internaţionale. Creditele pe piaţa financiară sunt mai scumpe şi nu ar putea suplini acordul cu FMI. FMI oferă asistenţă financiară mai ieftină decât o bancă, dar pune condiţii; e ca şi cum o persoană ar cere bani pentru băutură şi distracţie iar banca ştie că astfel nu-şi va recupera banii. Aici mai există subvarianta Grecia; cum au dispărut banii din Fondul Naţional de Dezvoltare spre acoperirea deficitului bugetar, se mai pot face astfel de artificii financiare păcălind organismele creditoare şi Uniunea Europeană, numai că, la un moment dat vom ajunge foarte curând în situaţia de azi a Greciei, aproape de colaps.



Şi o ultimă variantă, doar teoretică, aplicată cu succes în primii ani ai democraţiei originale: metoda inflaţiei şi a ajutorului de stat; mai exact, tipărirea de monedă şi subvenţionarea preţurilor prin bănci de stat sau firme de stat din domeniul utilităţilor şi a resurselor minerale. Din fericire, privatizarea băncilor, a producătorilor de utilităţi şi resurse, de la ELECTRICA , DISTRIGAZ până la PETROM şi autoritatea BNR face ca astfel de măsuri anacronice să fie imposibile.